Mahalaua

Orasul mahalalei,

Copac al lucii mizerii,

Din iluzii te hranesti

pe tine si pe noi - iluzionistii.

Din visul caminului

nu a mai ramas decat...cenusa...

Amara e viata fetei adusa de spate,

din care nu a mai ramas decat...uitare...

Viata e ca un tramvai,

Dedoskaden e sunetul acesteia,

Condusa de baiatul prin care,

prin inocenta lui, am vazut viata!

Confesiune...

E greu sa vezi in viitor mai mult de o zi. Gandul se opreste si parca o bariera sta intre mine si destin...era asa de bine langa el...asa de fericita...apoi...gol...am ramas pierduta in vid, fara protectia lui copilaroasa si fara certurile lui mature; parca nu mai puteam respira...aveam nevoie de el...
Ceea ce era mai ciudat si mai lipsit de sens era ca eu, cea care se presupunea a fi mai matura si mai lipsita de sentimente, tocmai eu ma indragostisem iremediabil de el...privirea lui...inocenta privirii sale in acelasi timp patrunzatoare, de culoare chihlimbarului, ma urmareste si acum...cand se uita la mine ma simteam dezbracata, nu fizic, ci sufleteste...ma simteam fara secrete, simteam ca pot face orice si simteam ca pot reusi in tot ceea ce as face.
Cu el am vazut ca se poate iubi fara a astepta ceva inschimb tocmai pentru ca primeam inapoi iubire fara sa se simta obligat sau constrans de ceva.
Asa de scurta e flacara pasiunii...la inceput te imbeti din ea...gusti si simti fiecare picatura si apoi... apoi te obisnuiesti si nu mai simti la aceeasi intensitate...vrei mai mult, si mai mult pana ce iubirea incepe sa ti se para banala, dureros de banala chiar...si atunci traiesti din amintiri pentru a-ti hrani dorinta si nevoia de iubire...
Inca nu am puterea sa ii dau drumul, sa il uit...face parte din mine si asa va ramane mereu...cu el am cunoscut cea mai pura dragoste chiar daca eu ma gandeam la mai mult.
Am vazut ceva in el ce m-a fascinat; m-a facut sa ma intreb ce este cu el, de ce ma studia asa...daca dragostea ar tine cont de varsta, de destin...dar tine, si cat mai tine inca! Te doare sa afli ca viata nu e asa de nepasatoare precum credem...
Inotam tot timpul impotriva curentului si mai devreme sau mai tarziu renuntam sau cadem in uitare, si atunci dragostea se disipeaza ca nisipul in vant...raman numai particule infime care te obliga sa iti amintesti...amintirile sunt dureros de dulci...sunt ca un drog...
Peste ani, poate, daca ne vom mai intalni, o sa ne aducem aminte ce am trait; si abia atunci ne vom da seama ce a fost bine sau ce a fost rau in deciziile noastre. In adancul sufletului am speranta ca drumurile noastre se vor intersecta din nou, la batranete, cand fiecare va avea casa lui, va avea copii si nepoti. Atunci as vrea sa povestim, sa imi readuc aminte ceea ce imi zicea; fleacuri, lucruri fara importanta dar care capata greutate in timp...cand esti tanar nu dai importanta acestor discutii, uneori ti se par inutile, dar cu timpul descoperi ca tocmai aceste discutii ii poarta amintirea vie si incet incet capata valoare spirituala si sufleteasca.

Despre mine...

Nu ma consider o persoana speciala, dar cred ca in fiecare persoana sta un diamant care asteapta sa fie slefuit si sa arate intregii lumi perfectiunea si stralucirea lui.
Daca stau sa ma gandesc mai bine, ma simt ca alte mii de persoane din intreaga lume care au cam aceleasi griji si mai mult de jumatate cred ca au aceleasi vise...si totusi, de ce ma simt atat de speciala? Poate faptul ca m-am nascut intr-o zi sfanta, sau pentru ca pur si simplu asa sunt eu? Intotdeauna am simtit ca pot fi mai mult decat o persoana mediocra.
Chiar daca la inceput am zis sa nu sunt o persoana cu calitati iesite din comun, unele evenimente pe care le-am trait m-au facut sa inteleg ca nicio pesoana nu este una comuna, obisnuita...toti ne-am nascut pentru a duce la indeplinire o misiune si multi dintre noi nu ne dam seama de ea decat in fata inevitabilei morti sau ne dam seama atunci cand lucrurile nu se mai pot schimba...
De mica pot spune ca mi-au placut lucrurile misterioase, pe care incercam cu mintea mea, cea neantrenata, sa le dau de capat...si acum, in prezent pot spune ca tot ce are un subtrat supranatural ma fascineaza si ma atrage ca un magnet. Poate ca si aceste lucruri ma fac speciala...
Sunt o fire cu doua fete, sau cu mai multe:)):-", depinde de imprejurari. Nici eu nu ma cunosc indeajuns de bine pentru a ma autocaracteriza in cele mau mici detalii, s totusi...sunt o fire a contrastelor: imi place la fel de mult marea pe cat ador muntele, imi place sa fiu razbunatoare pe cat imi dau silinta sa fiu cea mai buna persoana pentru cunostintele si prietenii mei.
Dar cu toate astea, ma intreb de ce nu am puterea sa aleg o cale de mijloc, un compromis asa cum fac toti oamenii? Pur si simplu pentru ca nu asa am fost creata, pentru ca imi place sa descopar si partea mai putin vizibila a oamenilor, cea care ne confirma din cand in cand tuturor, ca omul este si el un animal, dar unul cu ceva mai multa constiinta decat o maimuta.
Sunt roscata cu tente de blonda:)) si cu ochii verzi. Cred ca nu e o coincidenta faptul ca am aceasta culoare a ochilor si o fire contrastanta...in fond, se zice ca cei care au ochii verzi nu trebuie crezuti. Poate aceasta vorba are un gram de adevar si asta cu siguranta ma face speciala...intr-un mod mai bizar:).