...si atunci l-am vazut; era cea mai minunata fiinta de pe pamant! In sfarsit mi se ridicase valul de pe ochi si am putut sa vad adevarata lui frumusete si minunatul lui fel de a fi.

Ti se schimba perspectiva in timp, realizezi ca lucrurile importante nu sunt cele care te satisfac pe moment, ci acelea care te chinuie si te provoaca sa mergi inainte nestiind in subconstientul tau ca lumina de la capatul tunelului e chiar in fata ta. Asa era el, in acelasi timp un gand si un sentiment chinuitor dar si lumina de la capatul tunelului; cel putin asa il percepeam eu. 

Nici acum nu stiu ce a fost in mintea lui in tot acest timp; stiu doar ca imi doream sa ma priveasca cu tot atata dragoste cu cat il priveam eu, sa ma imbratiseze cu tot atata forta cu cat o faceam eu...dar nu, pentru el nu existau toate astea - pentru el dragostea era relativa, fara consistenta si forma. Pentru mine, simpla lui prezenta imi dadea dureri in tot corpul, simplul fapt ca eu constientizam cat de straina ii sunt, ma facea sa urlu...si urlam atat de tare in mine inat ma si miram cateodata cum de nimeni nu ma auzea...