Pentru că tot suntem în preajma Sfintei Sărbători de Crăciun, aș vrea să vă propun o scurtă lectură, zic eu, despre cum data de 25 Decembrie a ajuns data serbării Nașterii lui Iisus Hristos. Sper să vă placă și...Spor la citit!
Pe 25 decembrie creştinii din întreaga lume se adună să celebreze naşterea lui Iisus. Colinde vesele, slujbe speciale, daruri frumos ambalate, mese festive – toate caracterizează astăzi această sărbătoare, cel puţin în emisfera nordică. Care sunt însă originile serbării Naşterii Domnului? Cum a ajuns data de 25 decembrie sa fie legată cu naşterea lui Iisus?
Dovezile extra-biblice din primele două secole sunt la fel de rare. Nu avem nici o referire la celebrări ale Naşterii Domnului în scrierile unui Irineu (cca 130-200) sau Tertulian (cca 160-225). Origen (cca 165-254) ia chiar în derâdere ca pe o practică păgână obiceiul romanilor de a-şi sărbători zilele de naştere (Omilia 8 la Levitic) – un indiciu puternic al faptului că pe atunci naşterea lui Iisus nu era marcată cu sărbătorire.
Acest fapt contrastează cu tradiţiile foarte timpurii privitoare la ultimele zile ale lui Iisus. Fiecare din cele patru Evanghelii ne oferă informaţii detaliate despre timpul morţii lui Iisus. Potrivit lui Ioan, Iisus a fost răstignit chiar în timpul când la templu erau sacrificaţi mieii de Paşte. Faptul trebuie să se fi petrecut pe 14 Nissan în ajunul sărbătorii iudaice care începea în acea seară. Pentru ceilalţi evanghelişti în acea seară, după apusul soarelui, Iisus a ţinut cu ucenicii Săi Cina de pe urmă, fiind răstignit a doua zi dimineaţă, pe 15 Nissan.
Dezvoltat mult mai devreme decât Naşterea, Paştele a fost pur şi simplu o reinterpretare creştină treptată a Paştelui iudaic în termenii Pătimirii lui Iisus. Celebrarea lui este implicată încă în Noul Testament de pasajul I Corinteni 5, 7-8. „Hristos, Mielul nostru de Paşte, s-a jertfit; să prăznuim deci…”. Era cu siguranţă o sărbătoare distinct creştină la mijlocul secolului II, când Epistola apocrifă a Apostolilor ni-L arată pe Iisus povăţuindu-şi ucenicii „să facă pomenirea morţii Sale, adică Paştile”.
Cel mai mare interes pentru scriitorii creştini din secolul I şi de la începutul secolului II îl prezentau activitatea, minunile, Pătimirea şi Învierea lui Iisus. Cu timpul au ajuns să devină obiectul uni interes crescând şi originile lui Iisus. Putem observa această mişcare încă în Noul Testament. Scrierile cele mai timpurii – Pavel şi Marcu – nici nu menţionează naşterea lui Iisus. Evangheliile lui Matei şi Luca oferă în schimb relatările binecunoscute, destul de diferite, ale acestui eveniment, deşi nici una din ele nu precizează o dată. În secolul II alte detalii despre naşterea şi copilărie lui Iisus ne sunt relatate în scrieri apocrife, cum sunt Evanghelia copilăriei a lui Toma şi Proto- evanghelia lui Iacob. Aceste texte ne oferă în sfârşit totul, de la numele bunicilor lui Iisus şi până la detaliile educaţiei Lui, dar nu şi data naşterii Lui.
Abia în jurul anului 200 un dascăl creştin din Egipt face o referire la data când s- a născut Iisus. Potrivit lui Clement Alexandrinul, diverse grupuri creştine propuseseră zile diferite. Oricât de surprinzător ar părea, Clement nu menţionează data de 25 decembrie. El scrie: „Sunt unii care au precizat nu numai anul Naşterii Domnului, dar şi ziua, şi spun că aceasta a avut loc în al 28-lea an al domniei lui Augustus şi în a 25-a zi a lunii egiptene Pachon [20 mai]… iar vorbind despre Pătimirea Sa, unii spun cu mare precizie că a avut loc în al 16-lea an al domniei lui Tiberius în a 25-a zi a lunii Phamenoth [21 martie], alţii în a 25-a zi a lunii Pharmuthi [21 aprilie], iar alţii spun că Mântuitorul a pătimit în a 19-a zi a lunii Pharmuthi [15 aprilie]. Iar alţii spun că s-a născut în a 24-a sau a 25-a zi a lunii Pharmuthi [20 sau 21 aprilie].” (Stromate, 1, 21, 145). E limpede că la începutul secolului II exista o mare nesiguranţă, dar şi un interes considerabil faţă de datarea naşterii lui Iisus.
În secolul IV însă găsim referinţe la două date larg recunoscute, iar acum şi celebrate ca zi de naştere a lui Hristos: 25 decembrie în Imperiul roman din Apus, şi 6 ianuarie în cel din Răsărit (îndeosebi în Egipt şi Asia Mică). Biserica armeană continuă până astăzi să celebreze Naşterea Domnului pe 6 ianuarie, în timp ce la majoritatea creştinilor predomină data de 25 decembrie. 6 ianuarie a ajuns cunoscută drept sărbătoarea Epifaniei. Perioada dintre aceste două sărbători a devenit ulterior cunoscută drept cele 12 zile ale Crăciunului.
Cea mai timpurie menţiune a datei de 25 decembrie vine dintr-un almanah roman la mijlocul secolului IV, care întocmeşte lista cu datele morţii diferitor episcopi şi martiri creştini. Prima dată înregistrată, 25 decembrie, e marcată astfel: natus Christus in Betleem Judeae (Calendarul philocalian). În jurul anului 400 Fericitul Augustin menţionează un grup creştin dizident african, donatiştii, care ţineau sărbătoarea Naşterii pe 25 decembrie, dar refuzau să celebreze Epifania pe 6 ianuarie, privind-o ca pe o inovaţie. Întrucât grupul donatist a apărut doar în timpul persecuţiei lui Diocleţian din anul 312, rămânând legat cu încăpăţânare de practicile acelui timp, el pare să reprezinte o tradiţie creştină africană mai veche.
Astfel, la aproape trei sute de ani de la naşterea lui Iisus, îi găsim în cele din urmă pe creştini celebrând naşterea Acestuia în mijlocul iernii. Cum anume s-au fixat însă ei pe datele de 25 decembrie şi 6 ianuarie?
Există astăzi două teorii: una extrem de populară, iar alta mai puţin cunoscută în afara cercurilor savanţilor, deşi este mult mai veche.
Cea mai răspândită teorie despre originile datei naşterii Domnului e cea care susţine că aceasta a fost preluată de la celebrări păgâne anteriore. La sfârşitul lunii decembrie romanii aveau sărbătoarea Saturnaliilor, iar popoarele barbare din Nordul şi Vestul Europei aveau şi ele sărbători în acel timp. În anul 274 împăratul roman Aurelian a instituit sărbătoarea naşterii Soarelui Nebiruit, (Dies natalis Solis invicti) cu celebrare pe 25 decembrie. Naşterea lui Hristos ar fi un reflex al acestor sărbători păgâne în cinstea soarelui. Potrivit acestei teorii, creştinii ar fi ales în mod deliberat aceste date pentru a încuraja răspândirea creştinismului în lumea romană: dacă sărbătoarea naşterii lui Iisus arăta ca o sărbătoare păgână, putea atrage mai mulţi păgâni atât la noua sărbătoare, cât şi la Dumnezeul a cărui naştere o celebra.
În ciuda popularităţii ei astăzi, această teorie despre originile sărbătorii Naşterii are problemele ei. Nu se găseşte la nici un autor creştin antic şi în nici o scriere creştină veche. Autorii creştini ai epocii observă o legătură între solstiţiul soarelui şi naşterea lui Iisus. De exemplu Sfântul Ambrozie (cca 339-397) Îl descrie pe Hristos drept adevăratul soare care i-a eclipsat pe zeii ordinii vechi. Dar scriitorii creştini vechi nu fac nici o aluzie la vreo manevră de calendar recentă; în mod limpede ei nu cred că această dată a fost aleasă de Biserică. Mai degrabă văd în această coincidenţă un semn providenţial, o dovadă naturală a faptului că Dumnezeu l-a ales pe Iisus mai presus de falşii zei păgâni.
Prima sugestie că serbarea naşterii lui Iisus a fost fixată deliberat în timpul sărbătorilor păgâne de iarnă apare doar în secolul XII. O notă marginală pe un manuscris al scrierilor comentatorului biblic sirian Dionisie Bar-Salibi afirmă că în vechime sărbătoarea Naşterii a fost deplasată din 6 ianuarie pe 25 decembrie ca să cadă în aceeaşi zi cu sărbătoarea păgână a Soarelui Nebiruit. În secolele XVIII şi XIX exegeţii biblici s-au ataşat de această idee îndemnaţi de studiile de religie comparată. Ei susţineau că, întrucât primii creştini nu ştiau când anume s-a născut Iisus, au asimilat pur şi simplu sărbătoarea păgână a solstiţiului de iarnă pretinzând-o drept momentul naşterii lui Mesia şi celebrând-o în consecinţă.
Studii mai recente au arătat că multe din caracteristicile sărbătorii moderne reflectă într-adevăr obiceiuri păgâne împrumutate însă mult mai târziu, odată cu răspândirea creştinismului în Nordul şi Vestul Europei. Pomul de Crăciun de exemplu e legat de practici druidice medievale târzii. Acest lucru a încurajat răspândirea în publicul modern a ideii că data sărbătorii trebuie să fie şi ea una păgână.
Există însă probleme cu această teorie populară, cum recunosc astăzi mulţi savanţi. Faptul cel mai semnificativ este că prima menţiune a unei date pentru naşterea lui Hristos (în jurul anului 200) şi cele mai vechi celebrări ale ei pe care le cunoaştem (anii 250-300) ne vin dintr-o perioadă în care creştinii nu împrumutau din tradiţii cu un caracter atât de evident păgân.
Desigur credinţa şi practica creştină nu s-au format în izolare. Multe din elementele cultului creştin timpuriu – inclusiv ospeţele euharistice, ospeţele în cinstea martirilor şi o mare parte din arta funerară creştină timpurie – putea fi destul de uşor înţelese de un observator păgân. Totuşi, în primele secole minoritatea creştină persecutată era preocupată în mare măsură de distanţarea ei faţă de practicile religioase păgâne publice, cum erau sacrificiile, jocurile şi sărbătorile. Acest lucru era încă valabil în epoca persecuţiilor violente ale creştinilor iniţiate de împăratul roman Diocleţian între anii 303-312.
Acest lucru se va schimba numai după convertirea la creştinism a lui Constantin cel Mare. Începând de la mijlocul secolul IV îi găsim pe creştini adaptând deliberat şi creştinând sărbători păgâne. Un faimos adept al acestei practici a fost papa Grigorie cel Mare care într-o scrisoare din anul 601 adresată unui misionar creştin din Anglia recomanda ca templele păgâne locale să nu fie distruse, ci convertite în biserici, iar sărbătorile păgâne să fie celebrate ca praznice ale unor martiri creştini. E posibil ca acum sărbătoarea Naşterii să fi dobândit unele caracteristici păgâne. Nu avem însă dovezi că creştinii ar fi adoptat sărbători păgâne în secolul III, când au fost stabilite datele naşterii lui Hristos. Pare astfel neverosimil ca această dată să fi fost selectată pur şi simplu pentru a corespunde cu sărbătorile păgâne ale soarelui.
Sărbătoarea din 25 decembrie pare să fi existat înainte de anul 312, înainte de Constantin şi convertirea lui. Aşa cum am văzut, creştinii donatişti din Nordul Africii par să o fi cunoscut înainte de această epocă. Mai mult, la mijlocul şi la sfârşitul secolului IV, episcopii din partea răsăriteană a Imperiului (ca de exemplu Grigorie din Nazianz sau Ioan Hrisostom) erau preocupaţi nu de introducerea celebrării zilei naşterii lui Hristos, ci de adăugarea datei de 25 decembrie celebrării lor tradiţionale de pe 6 ianuarie.
Există un alt mod de a da seama de originile sărbătorii naşterii lui Hristos pe 25 decembrie: oricât de ciudat ar putea părea, cheia datării naşterii lui Iisus stă în datarea morţii Sale la Paști. Acest punct de vedere a fost sugerat mai întâi de savantul catolic francez Louis Duchesne (Origines du culte chretien, 1889) şi a fost pe deplin argumentat de liturgistul american anglican Thomas J. Talley (The Origins of the Liturgical Year, 1986). Dar cu siguranţă nu ei au fost primii care să fi observat o legătură între data tradiţională a morţii lui Hristos şi cea a naşterii Lui.
În jurul anului 200 Tertulian din Cartagina menţiona faptul că în anul în care a murit Iisus data de 14 Nissan (ziua răstignirii potrivit Evangheliei după Ioan) corespundea datei de 25 martie din calendarul solar roman (Adversus Iudaeos 8). Ulterior data de 25 martie a fost recunoscută drept dată a comemorării zămislirii lui Iisus şi a sărbătorii Bunei Vestiri. Se credea că Iisus a fost zămislit şi răstignit în aceeaşi zi a anului: pe 25 martie. Potrivit acestui raţionament, Iisus s-a născut exact 9 luni mai târziu, pe 25 decembrie, dată aflată la distanţă de 9 luni faţă de 25 martie.
Această idee apare într-un tratat creştin anonim provenit din Africa de Nord din secolul IV, în care se spune: „Prin urmare Domnul a fost zămislit în ziua a opta a calendelor lui aprilie [25 martie], care e ziua pătimirii şi zămislirii Domnului, căci în ziua în care a fost zămislit în acea zi a şi pătimit” (De solstitia et aequinoctia conceptionis et nativitatis Domini Nostri Iesu Christi et Iohannis Baptistae). Pe această bază tratatul fixează naşterea lui Hristos la solstiţiul de iarnă.
Şi Fericitul Augustin era familiar cu această asociere. Astfel el scrie: „Căci se crede că a fost zămislit pe 25 martie şi în aceeaşi zi a şi pătimit, astfel încât pântecul Fecioarei în care a fost zămislit şi din care nu se născuse nici un muritor, corespunde mormântului nou în care a fost îngropat, în care n-a mai fost pus nimeni nici înainte, nici după El. Şi potrivit tradiţiei El s-a născut pe 25 decembrie” (Sermo 202).
Datele zămislirii şi morţii lui Hristos au fost legate între ele şi în Răsărit. Dar în loc de a opera cu data de 14 Nissan din calendarul ebraic, răsăritenii foloseau ziua a 14- a a primei luni de primăvară (Artemisios) din calendarul local grecesc – 6 aprilie pentru noi. Ori adunând noua luni la data de 6 aprilie obţinem 6 ianuarie, data răsăriteană a Epifaniei. Dovada faptului că şi în Răsărit luna aprilie era asociată cu zămislirea şi răstignirea lui Hristos o avem la episcopul Epifanie al Salaminiei (cca 320-403) care scrie că: „Mielul care a luat şi ia asupra Sa păcatele lumii a fost închis astăzi în pântecul preacurat al Sfintei Fecioare”. Chiar şi astăzi Biserica armeană celebrează Buna Vestire pe 7 aprilie şi Naşterea Domnului pe 6 ianuarie.
Avem astfel creştini din cele două părţi ale lumii vechi calculând Naşterea lui Hristos pe baza premizei că moartea şi zămislirea Sa au avut loc în aceeaşi zi – 25 martie sau 6 aprilie — şi ajungând la două rezultate apropiate dar diferite: 25 decembrie şi 6 ianuarie.
Cuplarea în acest mod a zămislirii şi morţii lui Iisus poate părea desigur stranie oamenilor moderni, dar ea reflectă bine înţelegerea antică şi medievală asupra mântuirii înţeleasă ca un întreg ale cărei părţi sunt strâns legate între ele. Una din cele mai evidente expresii ale acestei credinţe o aflăm în arta creştină. În numeroase tablouri ale Bunei Vestiri – momentul zămislirii lui Iisus – pruncul Iisus e arătat coborând din cer purtând o mică cruce, iar în icoanele bizantine acesta apare înfăşat în iesle ca într-un giulgiu funerar : o evocare vizuală a faptului că zămislirea şi naşterea aduc odată cu ele făgăduinţa mântuirii prin moartea lui Hristos.
Ideea potrivit căreia creaţia şi mântuirea trebuie să aibă loc în acelaşi timp al anului se reflectă şi într-o veche tradiţie iudaică relatată în Talmud. Astfel Talmudul Babilonian ne păstrează o dispută între doi rabini de la începutul secolului II care împărtăşesc această viziune, dar sunt în dezacord cu privire la dată. Rabbi Eliezer spunea: „În luna Nissan a fost creată lumea, în luna Nissan s-au născut patriarhii, de Paşti s-a născut Isaac … şi în luna Nissan vor fi izbăviţi strămoşii noştri”. Celălalt Rabbi, Ioshua, data aceleaşi evenimente în luna următoare Tishri. (Rosh Hashanah 10 b – 11a).
Datele Naşterii şi Epifaniei par să fi rezultat dintr-o reflecţie teologică creştină asupra unor astfel de cronologii: Iisus trebuie să fi fost zămislit în ziua în care a murit născut fiind astfel nouă luni mai târziu.
La final am rămas cu o întrebare: cum a devenit data de 25 decembrie Crăciunul? Nu putem fi în întregime siguri. Elemente ale acestei sărbători care s-a dezvoltat din secolul IV până în epoca modernă pot să derive foarte bine din tradiţii păgâne. Data propriu-zisă însă a putut proveni însă mai mult din iudaism – din moarta lui Iisus de Paşti şi din ideea rabinică potrivit căreia lucrurile mari pot fi aşteptate iar şi iar în acelaşi timp al anului – decât din păgânism. Dar în această idee a ciclurilor şi a revenirii mântuirii lui Dumnezeu putem identifica şi ceva din ceea ce au putut înţelege şi pretinde pentru credinţele lor romanii păgâni, ca şi multe alte popoare, care celebrau la solstiţiul de iarnă sărbătoarea de naştere a Soarelui Nebiruit.
(Traducere realizază de diac.Ioan I. Ică jr. a articolului How December 25 Became Christmass de pe site- ul www.bib-arch.org. Andrew McGowan e profesor anglican de istoria creştinismului timpuriu la Episcopal Divinity School din Cambridge, Massachusetts, USA.)
