„Atât timp cât oamenii trăiesc fără a
exista o putere comună care să-i ţină pe toţi în frâu, ei se află în acea
condiţie care se numeşte război al tuturor împotriva tuturor.”
Thomas
Hobbes
Această lucrare își propune să arunce o lumină nouă
asupra operei lui William Golding Împăratul
muștelor, având ca punct de plecare teoriile contractualiste ale lui Thomas
Hobbes, dar și teoriile altor autori, precum Jean-Jacque Rousseau sau John
Locke. Ideea contractului social
incorporată în roman, la un nivel germinal – idee care deja era
cunoscută în momentul lansării cărții[1] –
ne dă posibilitatea lărgirii acestei viziuni, dintr-o perspecivă a filozofiei
politice, principiul de stat și principiul legitimității acestuia fiind redată
din prisma unor copii, a unor Robinsoni Crusoe miniaturizați.
Ceea ce facilitează ca această operă să fie
interpretată într-o astfel de cheie – ideea contractului social și reversul
acestui concept: întoarcerea la starea de natură – este tocmai aplecarea lui
Golding spre ideea de dezumanizare, o dezumanizare care s-ar traduce în
termenii filozofiei politice în starea de natură.
Golding, ca și filozofii a căror teorii urmează a fi
prezentate, își construiește acest roman pentru a aduce la cunoștință, ori
pentru a face un studiu mai aprofundat a individului, și cum acesta este supus
schimbării societății în continuă expansiune.
În filozofia politică, conceptul de stare de natură pornește
ca necesitatea în teoria politică dintr-o evoluție a concepției și viziunii
despre poziția individului în raport cu semenii săi. Și Golding are o viziune
asemănătoare, dar încearcă să trateze această temă din unghiul omului care deja
trăiește după contractul social, și încearcă o dezierarhizare a omului modern,
plasându-l într-un loc neatins, pentru a exploata fața omului pus în fața
haosului.
Astfel, epoca modernă plasează expresia
individualității pornind de la subiectivitatea fiecărei ființe omenești și
care-și construiește în funcție de aceasta relațiile cu ceilalți și structura comunitară
în care evoluează mai apoi.
Pentru unii autori, omul e o ființă rațională și
uneori la anumiți autori, chiar și sociabilă în anumite contexte. Este vorba de
o zonă de sociabilitate care privește asigurarea traiului cotidian sau pur și
simplu instrinctul de perpetuare a speciei – Locke și Pufendorf. O altă formă
de concretizare este aceea care privește pe om ca incapabil să-ți găsească
împlinirea autentică înafara cadrului politic. Autorul care face diferența este
Rousseau.[1]
Dată fiind această perspectivă, autorii moderni au
încercat să găsească un fundament „obiectiv” pentru această expresie
fundamental subiectivă a afirmării interiorității omenești.
Un
loc însemnat în spațiul filozofiei politice îl ocupă Thomas Hobbes, în special
în teoria politică. Potrivit filosofului englez, înainte de a trăi în
societate, oamenii s-ar fi aflat într-o "stare naturală", de "război
al tuturor contra tuturor" ("bellum omnium contra omnes"). Într-o
asemenea condiție de conflict permanent al fiecaruia cu toți ceilalți, viața
omului ar fi fost scurtă, mizeră și supusă în permanență diverselor primejdii,
astfel încât libertatea nelimitată a fiecărui om nu ar fi avut o valoare prea
mare. Soluția pentru evitarea acestor neajunsuri ar fi fost încheierea unui
"contract social" prin care este limitată libertatea fiecărui om în
vederea respectării libertății celorlalți. Astfel, fiecare "semnatar"
al pactului renunță de bunăvoie la o
parte
din libertatea sa, beneficiind în schimb de anumite drepturi.[1]
Golding
își construiește romanul într-un sens invers evoluției firești a ideii de contract
social, și anume, naufragiați pe o insulă pustie din Pacific, în timpul unui
război nuclear, un grup de copii învață să supraviețuiască fără sprijinul sau
ocrotirea unui adult; venind deja din mediul contractului social, copiii își
pierd rând pe rând aceste pârghii de susținere a moralității și a umanismului.
Odată
exculse originile naturale ale ordinii politice, Rousseau, de data aceasta,
arată cum corpul politic este de fapt doar rezultatul unei convenții, unui
impact încheiat între indivizi. Acesta este faimosul “contract social”, “adevăratul
fundament al societății”. El este o “formă de asociere ce apără și protejează cu
toată forța comună persoana și bunurile fiecărui asociat și prin care toți
unindu-se, fiecare nu ascultă totuși decât de el însuși, rămânând la fel de
liber ca înainte.”[2]
Și Golding exploatează această idee, în momentul în
care băieții simt nevoia să fie conduși, pentru a instaura, la fel ca în lumea
în care au fost crescuți, o ordine.
“Trebuie să hotărâm cum vom fi salvați, zise Jack.[…] Cred că ar trebui s-avem un șef care să ia
hotărâri. […] Să votăm! […] Să votăm pentru șef! […]Nemișcarea lui Ralph le
atrăsese atenția: apoi înălțimea și aspectul plăcut; și, ca un element tainic,
dar foarte puternic – cochilia. Cel care suflase în cochilie[…].”[1]
Acest prim instinct este grăitor pentru principiile
lui Rousseau, și Golding din nou reușește cu măiestrie să ilustreze acest
lucru, filozoful ajungând la nevoia, sau ideea, ca și grupul de băieți, că ceea
ce rezultă în urma pactului de asociere nu este o comunitate, ci o entitate
legală și metafizică: Suveranul.[2]
Bineînțeles că termenul, în ceea ce privește opera
lui Golding este dus la extrem, și scos într-un sens din mediul său, dar pentru
a evidenția mai bine această relație dintre mediu și chiar relaționarea dintre
protagoniștii romanului, care nu fac altceva decât să mimeze o putere legitimă,
Statul prin Suveran, o putere cu formă dar fără fond.
Hobbes
afirma că „locul natural” al omului nu mai este societatea, și că naturală este
doar individualitatea, statul (sau de altfel, orice comunitate) nefiind altceva
decât rezultatul artificiului. Prin urmare, la fel ca pentru construirea mașinăriilor
este nevoie de cunoașterea legilor fizicii, tot astfel, pentru a modela statul,
este nevoie de cunoașterea legilor naturii umane.
Mergând
pe firul acestei idei, teoreticianul ajunge la două propoziții fundamentale: prima
este că oamenii sunt prin natura lor
ființe egoiste, ale căror acțiuni sunt menite să procure binele și să evite răul pentru ei înșiși, iar cea de-a
doua este aceea că moartea este
răul cel mai mare.[3]
Prin
urmare, atata timp cât o putere comună nu intervine în sensul restricționării comportamentului
oamenilor, ei se află într-o stare de „război al fiecăruia împotriva tuturor”[4]. Dat
fiind că în natură domneşte "războiul fiecăruia cu toţi ceilalţi"(homo
homini lupus), oamenii încheie un contract social prin care transferă statului
puterea şi competenţa.
Legitimitatea
statului constă şi în datoria sa de a garanta securitatea. Hobbes porneşte de
la premiza că egoismul domină natura umană (omul pentru om este lup). De aici
rezultă necesitatea apariţiei statului ca o creaţie artificială. Filozofia
politică a lui Hobbes se mai ocupă şi de raportul stat (suveran) - individ
(cetăţean), de noțiunea şi rolul dreptului natural în societate şi de
distincţia dintre drept (jus) şi lege (lex). Hobbes nu neagă faptul că oamenii sunt
fiinţe conduse de propria raţiune, ba chiar subliniază faptul că prin ea se
ajunge la contract. “Fiecare om trebuie, atâta vreme, cât are speranţa de a o
obţine, să caute pacea; iar atunci când nu o poate obţine să caute să
folosească toate resursele şi avantajele războiului”. Pentru Hobbes, pacea este prima lege fundamentală a naturii.[5]
[1]
William Golding, Împăratul muștelor,
Humanitas fiction, 2009, pg. 24-25.
[2]
În carte, conceptul de suveran nu are aceleași marje, pe care Rousseau le
anumeră, dar are un echivalent, și acela este cochilia – cel care posedă
cochilia are drept de suveran, și cel mai important, dreptul de a se face
auzit.
[5]
Tricolici Gabriela, Statul în Filozofia lui Thomas Hobbes, p. 3.
[1]
Thomas Hobbes, Leviathanul sau Materia,
forma si puterea unei comunitati ecleziastice si civile; in Emanuel-Mihail
Socaciu, Filosofia politica a lui Thomas
Hobbes, Editura Polirom, Iasi, 2001. Traducere de Emanuel-Mihail Socaciu,
pg. 57
[2]
Cătălin
Avramescu, Studiu Introductiv, Jean-Jacques Rousseau, Despre Contractul Social sau principiile dreptului politic, Nemira,
2008, pg.18.
[1]
Avem două concepții despre om: prima este cea a omului ideal, care, în starea
de natură, nu mai poate fi corupt prin educație, și tema bunului sălbatic – propune
această imagine a sălbaticuluicare este generos, bun, inocent, și nu e corupt
de societate. Vine ca reacție la diabolizarea sălbaticului – omul crescut
înafara societății este unul bun.
