Stau la biroul meu si incerc sa evadez din cotidianul care ne inghite cate putin zi de zi. E dificil sa te detasezi de tot ce te inconjoara. E dureros chiar, la o analiza mai atenta, sa stii ca si altul, intr-o mai mare perspectiva, incearca acelasi lucru sa faca cu tine - sa te detaseze, sa te indeprteze doar pentru simplul fapt ca viata ta contine alte actiuni ravasitoare pentru el...
E frig…ploaia bate in geam cu un ritm enervant de perfect si sacadat, iar fiecare picatura cazuta se uneste cu o alta pana ce devin un suvoi de apa…
E ciudat cum viata omului si tot ce inglobam noi ca fiinite se aseamana cu aceste picaturi de ploaie. Ca si ploaia, viata omului este un sir de picaturi care se unesc si se despart atunci cand destinele nu mai coincid sau cand soarta decide ca e mai bine fara o persoana…
Ca si ploaia, omul este un microcosmos in care sentimentele se ciocnesc si danseaza intr-un ritm frenetic pana ce aceste mari, explosive, coplesitoare emotii ajung sa nu fie decat simple dulci-amarui amintiri.
De curand intalnesc un zid, un zid al gandurilor mele…parca ele singure, autonome, se inchid in propria-mi minte si raman blocate acolo. Nu stiu daca aceasta se datoreaza ultimelor evenimente petrecute in viata mea, dar tind sa cred ca intr-o oarecare masura aceste evenimente au avut si au un efect de instrainare a gandurilor mele fata de mine.
Mereu m-am intrebat daca am iubit cu adevarat sau daca acea “mare dragoste” va veni si la mine. Ce este dragostea daca nu un sentiment de obisnuinta amestecat cu dorinta de abandonare a propriei vieti in mainile altcuiva? Da, sunt din ce in ce mai convinsa ca “marea dragoste” este alimentata doar de cat de puternice sunt sentimentele noastra in ceea ce priveste dorinta noastra de abandonare a sinelui in mainile altei persoane, persoana pe care noi tindem sa o vedem mai puternica si mai bine ancorata in cotidian, in profan.
Uneori nici eu nu mai stiu cine sunt, ce vreau si unde doresc sa ajung. Vine un moment in viata cand toti simtim ca suntem luati pe sus de o tornada; fara sa stim unde ne va duce sau daca vom mai scapa, ne pierdem usor-usor in vartejul desertaciunilor si uitam de unde am plecat.
Cred ca afirmatia "Adevarata viata incepe si se termina cu agonia" al lui Emil Cioran in "Cadere in timp"este perfecta din acest punct de vedere, pentru ca insumeaza tot ceea ce eu acum cred ca este viata adevarata - suferinta si abandonarea sinelui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu