Ningea...ma uitam pe geamul camerei de zi la fulgii care cadeau necontenit si la troienele ce formau siluete ciudate in umbra noptii.
Tin minte ca auzeam tot ce se petrecea in casa...cum mama pregatea prajiturile, tata cum taia bradul din padurea din spatele casei, iar pe sora mea mai mica cum mazgalea scrisorea Mosului, incercand sa o scrie cat mai bine cu putinta; si eu, eu ma uitam pur si simplu in zare privind amurgul...
Era un sentiment atat de linistitor, incat mintea nu putea cuprinde atata calmitate...atatea culori in zare, la est de casa doamnei Cruch un albastru pal impletindu-se cu un roz iar aproape de casa noastra, un rosu stins...atatea umbre, unele de la troiene, altele de la padure...niciodata nu am putut intelege aceasta liniste dinaintea furtunii...
M-am dus in scaunul meu preferat din rachita si m-am asezat confortabil in el, invelindu-ma cu o patura groasa si cu o cana aburinda de vin fiert in mana, ma pregateam sa ma las purtata in vis gandindu-ma ca as putea sa gasesc o solutie, solutia salvatoare...
Mintea mea ratacea din prezent in viitor si de acolo in trecut...vedeam viata trecandu-mi prin fata ochilor cu o asa repeziciune incat nici nu eram in stare sa percep toate siluetele, cand, deodata, aud telefonul cum suna:
- Alo, da?
- Buna ziua, domnisoara Alecia White?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu