Cum anume a ajuns 25 Decembrie data serbării Naşterii lui Hristos

Pentru că tot suntem în preajma Sfintei Sărbători de Crăciun, aș vrea să vă propun o scurtă lectură, zic eu, despre cum data de 25 Decembrie a ajuns data serbării Nașterii lui Iisus Hristos. Sper să vă placă și...Spor la citit!
Pe 25 decembrie creştinii din întreaga lume se adună să celebreze naşterea lui Iisus. Colinde vesele, slujbe speciale, daruri frumos ambalate, mese festive – toate caracterizează astăzi această sărbătoare, cel puţin în emisfera nordică. Care sunt însă originile serbării Naşterii Domnului? Cum a ajuns data de 25 decembrie sa fie legată cu naşterea lui Iisus?

Biblia ne oferă puţine chei în acest sens. Nu ne oferă nici o dată, nu precizează nici măcar timpul anului. Referinţa la păstorii care-şi vegheau turmele în noapte când au auzit vestea naşterii lui Iisus (Luca 2, 8) ar putea sugera timpul mieilor de primăvară. În luna rece a lui decembrie oile erau de regulă ţinute în adăposturi. Majoritatea savanţilor sunt reticenţi când este vorba de a extrage un detaliu atât de precis, dar incidental, dintr- o relatare al cărei sens este mai degrabă teologic decât calendaristic.
Dovezile extra-biblice din primele două secole sunt la fel de rare. Nu avem nici o referire la celebrări ale Naşterii Domnului în scrierile unui Irineu (cca 130-200) sau Tertulian (cca 160-225). Origen (cca 165-254) ia chiar în derâdere ca pe o practică păgână obiceiul romanilor de a-şi sărbători zilele de naştere (Omilia 8 la Levitic) – un indiciu puternic al faptului că pe atunci naşterea lui Iisus nu era marcată cu sărbătorire.
Acest fapt contrastează cu tradiţiile foarte timpurii privitoare la ultimele zile ale lui Iisus. Fiecare din cele patru Evanghelii ne oferă informaţii detaliate despre timpul morţii lui Iisus. Potrivit lui Ioan, Iisus a fost răstignit chiar în timpul când la templu erau sacrificaţi mieii de Paşte. Faptul trebuie să se fi petrecut pe 14 Nissan în ajunul sărbătorii iudaice care începea în acea seară. Pentru ceilalţi evanghelişti în acea seară, după apusul soarelui, Iisus a ţinut cu ucenicii Săi Cina de pe urmă, fiind răstignit a doua zi dimineaţă, pe 15 Nissan.
Dezvoltat mult mai devreme decât Naşterea, Paştele a fost pur şi simplu o reinterpretare creştină treptată a Paştelui iudaic în termenii Pătimirii lui Iisus. Celebrarea lui este implicată încă în Noul Testament de pasajul I Corinteni 5, 7-8. „Hristos, Mielul nostru de Paşte, s-a jertfit; să prăznuim deci…”. Era cu siguranţă o sărbătoare distinct creştină la mijlocul secolului II, când Epistola apocrifă a Apostolilor ni-L arată pe Iisus povăţuindu-şi ucenicii „să facă pomenirea morţii Sale, adică Paştile”.

Cel mai mare interes pentru scriitorii creştini din secolul I şi de la începutul secolului II îl prezentau activitatea, minunile, Pătimirea şi Învierea lui Iisus. Cu timpul au ajuns să devină obiectul uni interes crescând şi originile lui Iisus. Putem observa această mişcare încă în Noul Testament. Scrierile cele mai timpurii – Pavel şi Marcu – nici nu menţionează naşterea lui Iisus. Evangheliile lui Matei şi Luca oferă în schimb relatările binecunoscute, destul de diferite, ale acestui eveniment, deşi nici una din ele nu precizează o dată. În secolul II alte detalii despre naşterea şi copilărie lui Iisus ne sunt relatate în scrieri apocrife, cum sunt Evanghelia copilăriei a lui Toma şi Proto- evanghelia lui Iacob. Aceste texte ne oferă în sfârşit totul, de la numele bunicilor lui Iisus şi până la detaliile educaţiei Lui, dar nu şi data naşterii Lui.
Abia în jurul anului 200 un dascăl creştin din Egipt face o referire la data când s- a născut Iisus. Potrivit lui Clement Alexandrinul, diverse grupuri creştine propuseseră zile diferite. Oricât de surprinzător ar părea, Clement nu menţionează data de 25 decembrie. El scrie: „Sunt unii care au precizat nu numai anul Naşterii Domnului, dar şi ziua, şi spun că aceasta a avut loc în al 28-lea an al domniei lui Augustus şi în a 25-a zi a lunii egiptene Pachon [20 mai]… iar vorbind despre Pătimirea Sa, unii spun cu mare precizie că a avut loc în al 16-lea an al domniei lui Tiberius în a 25-a zi a lunii Phamenoth [21 martie], alţii în a 25-a zi a lunii Pharmuthi [21 aprilie], iar alţii spun că Mântuitorul a pătimit în a 19-a zi a lunii Pharmuthi [15 aprilie]. Iar alţii spun că s-a născut în a 24-a sau a 25-a zi a lunii Pharmuthi [20 sau 21 aprilie].” (Stromate, 1, 21, 145). E limpede că la începutul secolului II exista o mare nesiguranţă, dar şi un interes considerabil faţă de datarea naşterii lui Iisus.
În secolul IV însă găsim referinţe la două date larg recunoscute, iar acum şi celebrate ca zi de naştere a lui Hristos: 25 decembrie în Imperiul roman din Apus, şi 6 ianuarie în cel din Răsărit (îndeosebi în Egipt şi Asia Mică). Biserica armeană continuă până astăzi să celebreze Naşterea Domnului pe 6 ianuarie, în timp ce la majoritatea creştinilor predomină data de 25 decembrie. 6 ianuarie a ajuns cunoscută drept sărbătoarea Epifaniei. Perioada dintre aceste două sărbători a devenit ulterior cunoscută drept cele 12 zile ale Crăciunului.
Cea mai timpurie menţiune a datei de 25 decembrie vine dintr-un almanah roman la mijlocul secolului IV, care întocmeşte lista cu datele morţii diferitor episcopi şi martiri creştini. Prima dată înregistrată, 25 decembrie, e marcată astfel: natus Christus in Betleem Judeae (Calendarul philocalian). În jurul anului 400 Fericitul Augustin menţionează un grup creştin dizident african, donatiştii, care ţineau sărbătoarea Naşterii pe 25 decembrie, dar refuzau să celebreze Epifania pe 6 ianuarie, privind-o ca pe o inovaţie. Întrucât grupul donatist a apărut doar în timpul persecuţiei lui Diocleţian din anul 312, rămânând legat cu încăpăţânare de practicile acelui timp, el pare să reprezinte o tradiţie creştină africană mai veche.
Astfel, la aproape trei sute de ani de la naşterea lui Iisus, îi găsim în cele din urmă pe creştini celebrând naşterea Acestuia în mijlocul iernii. Cum anume s-au fixat însă ei pe datele de 25 decembrie şi 6 ianuarie?
Există astăzi două teorii: una extrem de populară, iar alta mai puţin cunoscută în afara cercurilor savanţilor, deşi este mult mai veche.
Cea mai răspândită teorie despre originile datei naşterii Domnului e cea care susţine că aceasta a fost preluată de la celebrări păgâne anteriore. La sfârşitul lunii decembrie romanii aveau sărbătoarea Saturnaliilor, iar popoarele barbare din Nordul şi Vestul Europei aveau şi ele sărbători în acel timp. În anul 274 împăratul roman Aurelian a instituit sărbătoarea naşterii Soarelui Nebiruit, (Dies natalis Solis invicti) cu celebrare pe 25 decembrie. Naşterea lui Hristos ar fi un reflex al acestor sărbători păgâne în cinstea soarelui. Potrivit acestei teorii, creştinii ar fi ales în mod deliberat aceste date pentru a încuraja răspândirea creştinismului în lumea romană: dacă sărbătoarea naşterii lui Iisus arăta ca o sărbătoare păgână, putea atrage mai mulţi păgâni atât la noua sărbătoare, cât şi la Dumnezeul a cărui naştere o celebra.
În ciuda popularităţii ei astăzi, această teorie despre originile sărbătorii Naşterii are problemele ei. Nu se găseşte la nici un autor creştin antic şi în nici o scriere creştină veche. Autorii creştini ai epocii observă o legătură între solstiţiul soarelui şi naşterea lui Iisus. De exemplu Sfântul Ambrozie (cca 339-397) Îl descrie pe Hristos drept adevăratul soare care i-a eclipsat pe zeii ordinii vechi. Dar scriitorii creştini vechi nu fac nici o aluzie la vreo manevră de calendar recentă; în mod limpede ei nu cred că această dată a fost aleasă de Biserică. Mai degrabă văd în această coincidenţă un semn providenţial, o dovadă naturală a faptului că Dumnezeu l-a ales pe Iisus mai presus de falşii zei păgâni.
Prima sugestie că serbarea naşterii lui Iisus a fost fixată deliberat în timpul sărbătorilor păgâne de iarnă apare doar în secolul XII. O notă marginală pe un manuscris al scrierilor comentatorului biblic sirian Dionisie Bar-Salibi afirmă că în vechime sărbătoarea Naşterii a fost deplasată din 6 ianuarie pe 25 decembrie ca să cadă în aceeaşi zi cu sărbătoarea păgână a Soarelui Nebiruit. În secolele XVIII şi XIX exegeţii biblici s-au ataşat de această idee îndemnaţi de studiile de religie comparată. Ei susţineau că, întrucât primii creştini nu ştiau când anume s-a născut Iisus, au asimilat pur şi simplu sărbătoarea păgână a solstiţiului de iarnă pretinzând-o drept momentul naşterii lui Mesia şi celebrând-o în consecinţă.
Studii mai recente au arătat că multe din caracteristicile sărbătorii moderne reflectă într-adevăr obiceiuri păgâne împrumutate însă mult mai târziu, odată cu răspândirea creştinismului în Nordul şi Vestul Europei. Pomul de Crăciun de exemplu e legat de practici druidice medievale târzii. Acest lucru a încurajat răspândirea în publicul modern a ideii că data sărbătorii trebuie să fie şi ea una păgână.
Există însă probleme cu această teorie populară, cum recunosc astăzi mulţi savanţi. Faptul cel mai semnificativ este că prima menţiune a unei date pentru naşterea lui Hristos (în jurul anului 200) şi cele mai vechi celebrări ale ei pe care le cunoaştem (anii 250-300) ne vin dintr-o perioadă în care creştinii nu împrumutau din tradiţii cu un caracter atât de evident păgân.
Desigur credinţa şi practica creştină nu s-au format în izolare. Multe din elementele cultului creştin timpuriu – inclusiv ospeţele euharistice, ospeţele în cinstea martirilor şi o mare parte din arta funerară creştină timpurie – putea fi destul de uşor înţelese de un observator păgân. Totuşi, în primele secole minoritatea creştină persecutată era preocupată în mare măsură de distanţarea ei faţă de practicile religioase păgâne publice, cum erau sacrificiile, jocurile şi sărbătorile. Acest lucru era încă valabil în epoca persecuţiilor violente ale creştinilor iniţiate de împăratul roman Diocleţian între anii 303-312.
Acest lucru se va schimba numai după convertirea la creştinism a lui Constantin cel Mare. Începând de la mijlocul secolul IV îi găsim pe creştini adaptând deliberat şi creştinând sărbători păgâne. Un faimos adept al acestei practici a fost papa Grigorie cel Mare care într-o scrisoare din anul 601 adresată unui misionar creştin din Anglia recomanda ca templele păgâne locale să nu fie distruse, ci convertite în biserici, iar sărbătorile păgâne să fie celebrate ca praznice ale unor martiri creştini. E posibil ca acum sărbătoarea Naşterii să fi dobândit unele caracteristici păgâne. Nu avem însă dovezi că creştinii ar fi adoptat sărbători păgâne în secolul III, când au fost stabilite datele naşterii lui Hristos. Pare astfel neverosimil ca această dată să fi fost selectată pur şi simplu pentru a corespunde cu sărbătorile păgâne ale soarelui.

Sărbătoarea din 25 decembrie pare să fi existat înainte de anul 312, înainte de Constantin şi convertirea lui. Aşa cum am văzut, creştinii donatişti din Nordul Africii par să o fi cunoscut înainte de această epocă. Mai mult, la mijlocul şi la sfârşitul secolului IV, episcopii din partea răsăriteană a Imperiului (ca de exemplu Grigorie din Nazianz sau Ioan Hrisostom) erau preocupaţi nu de introducerea celebrării zilei naşterii lui Hristos, ci de adăugarea datei de 25 decembrie celebrării lor tradiţionale de pe 6 ianuarie.
Există un alt mod de a da seama de originile sărbătorii naşterii lui Hristos pe 25 decembrie: oricât de ciudat ar putea părea, cheia datării naşterii lui Iisus stă în datarea morţii Sale la Paști. Acest punct de vedere a fost sugerat mai întâi de savantul catolic francez Louis Duchesne (Origines du culte chretien, 1889) şi a fost pe deplin argumentat de liturgistul american anglican Thomas J. Talley (The Origins of the Liturgical Year, 1986). Dar cu siguranţă nu ei au fost primii care să fi observat o legătură între data tradiţională a morţii lui Hristos şi cea a naşterii Lui.
În jurul anului 200 Tertulian din Cartagina menţiona faptul că în anul în care a murit Iisus data de 14 Nissan (ziua răstignirii potrivit Evangheliei după Ioan) corespundea datei de 25 martie din calendarul solar roman (Adversus Iudaeos 8). Ulterior data de 25 martie a fost recunoscută drept dată a comemorării zămislirii lui Iisus şi a sărbătorii Bunei Vestiri. Se credea că Iisus a fost zămislit şi răstignit în aceeaşi zi a anului: pe 25 martie. Potrivit acestui raţionament, Iisus s-a născut exact 9 luni mai târziu, pe 25 decembrie, dată aflată la distanţă de 9 luni faţă de 25 martie.
Această idee apare într-un tratat creştin anonim provenit din Africa de Nord din secolul IV, în care se spune: „Prin urmare Domnul a fost zămislit în ziua a opta a calendelor lui aprilie [25 martie], care e ziua pătimirii şi zămislirii Domnului, căci în ziua în care a fost zămislit în acea zi a şi pătimit” (De solstitia et aequinoctia conceptionis et nativitatis Domini Nostri Iesu Christi et Iohannis Baptistae). Pe această bază tratatul fixează naşterea lui Hristos la solstiţiul de iarnă.
Şi Fericitul Augustin era familiar cu această asociere. Astfel el scrie: „Căci se crede că a fost zămislit pe 25 martie şi în aceeaşi zi a şi pătimit, astfel încât pântecul Fecioarei în care a fost zămislit şi din care nu se născuse nici un muritor, corespunde mormântului nou în care a fost îngropat, în care n-a mai fost pus nimeni nici înainte, nici după El. Şi potrivit tradiţiei El s-a născut pe 25 decembrie” (Sermo 202).
Datele zămislirii şi morţii lui Hristos au fost legate între ele şi în Răsărit. Dar în loc de a opera cu data de 14 Nissan din calendarul ebraic, răsăritenii foloseau ziua a 14- a a primei luni de primăvară (Artemisios) din calendarul local grecesc – 6 aprilie pentru noi. Ori adunând noua luni la data de 6 aprilie obţinem 6 ianuarie, data răsăriteană a Epifaniei. Dovada faptului că şi în Răsărit luna aprilie era asociată cu zămislirea şi răstignirea lui Hristos o avem la episcopul Epifanie al Salaminiei (cca 320-403) care scrie că: „Mielul care a luat şi ia asupra Sa păcatele lumii a fost închis astăzi în pântecul preacurat al Sfintei Fecioare”. Chiar şi astăzi Biserica armeană celebrează Buna Vestire pe 7 aprilie şi Naşterea Domnului pe 6 ianuarie.
Avem astfel creştini din cele două părţi ale lumii vechi calculând Naşterea lui Hristos pe baza premizei că moartea şi zămislirea Sa au avut loc în aceeaşi zi – 25 martie sau 6 aprilie — şi ajungând la două rezultate apropiate dar diferite: 25 decembrie şi 6 ianuarie.
Cuplarea în acest mod a zămislirii şi morţii lui Iisus poate părea desigur stranie oamenilor moderni, dar ea reflectă bine înţelegerea antică şi medievală asupra mântuirii înţeleasă ca un întreg ale cărei părţi sunt strâns legate între ele. Una din cele mai evidente expresii ale acestei credinţe o aflăm în arta creştină. În numeroase tablouri ale Bunei Vestiri – momentul zămislirii lui Iisus – pruncul Iisus e arătat coborând din cer purtând o mică cruce, iar în icoanele bizantine acesta apare înfăşat în iesle ca într-un giulgiu funerar : o evocare vizuală a faptului că zămislirea şi naşterea aduc odată cu ele făgăduinţa mântuirii prin moartea lui Hristos.
Ideea potrivit căreia creaţia şi mântuirea trebuie să aibă loc în acelaşi timp al anului se reflectă şi într-o veche tradiţie iudaică relatată în Talmud. Astfel Talmudul Babilonian ne păstrează o dispută între doi rabini de la începutul secolului II care împărtăşesc această viziune, dar sunt în dezacord cu privire la dată. Rabbi Eliezer spunea: „În luna Nissan a fost creată lumea, în luna Nissan s-au născut patriarhii, de Paşti s-a născut Isaac … şi în luna Nissan vor fi izbăviţi strămoşii noştri”. Celălalt Rabbi, Ioshua, data aceleaşi evenimente în luna următoare Tishri. (Rosh Hashanah 10 b – 11a).
Datele Naşterii şi Epifaniei par să fi rezultat dintr-o reflecţie teologică creştină asupra unor astfel de cronologii: Iisus trebuie să fi fost zămislit în ziua în care a murit născut fiind astfel nouă luni mai târziu.

La final am rămas cu o întrebare: cum a devenit data de 25 decembrie Crăciunul? Nu putem fi în întregime siguri. Elemente ale acestei sărbători care s-a dezvoltat din secolul IV până în epoca modernă pot să derive foarte bine din tradiţii păgâne. Data propriu-zisă însă a putut proveni însă mai mult din iudaism – din moarta lui Iisus de Paşti şi din ideea rabinică potrivit căreia lucrurile mari pot fi aşteptate iar şi iar în acelaşi timp al anului – decât din păgânism. Dar în această idee a ciclurilor şi a revenirii mântuirii lui Dumnezeu putem identifica şi ceva din ceea ce au putut înţelege şi pretinde pentru credinţele lor romanii păgâni, ca şi multe alte popoare, care celebrau la solstiţiul de iarnă sărbătoarea de naştere a Soarelui Nebiruit.

(Traducere realizază de diac.Ioan I. Ică jr. a articolului How December 25 Became Christmass de pe site- ul www.bib-arch.org. Andrew McGowan e profesor anglican de istoria creştinismului timpuriu la Episcopal Divinity School din Cambridge, Massachusetts, USA.)

How do you know you're right? Just because your heart says so?...

Poc! Si usa se tranti lasand in urma sa o liniste apasatoare si ireala…Oare chiar plecase? Oare chiar totul nu a fost decat o simpla amagire? Pasii sai ii auzira cum se indepartau de locuinta ei, cum se indeparta de inima ei, de viata ei idilica pana ce, pana la urma nu a mai ramas decat ea cu gustul buzelor lui impregnat pe ale ei…Ce ciudat…totul incepuse cu o cearta si se terminase cu un sarut…Oare viata ei insemna numai situatii anapoda si chiar totul ii era sortit sa fie pe dos si neortodox? Poate…
Sara isi puse paltonul gri, isi lua manusile, cheile de la casa, puse mana pe clanta care, doar cu cateva minute inainte, Sebastian o atinsese, deschise usa, o tranti dupa ea si apoi…apoi tacere…nu ramasese in urma ei decat peretii ce au fost partasi la dragostea lor ce s-a aprins la ambele capete si care a ars pana ce s-au intalnit…
Au trecut cinci ani…trei ani in care viata trecuse prin ei si ei prin ea, facandusi loc prin acest musuroi plin de rautate si ignoranta. Sufletul ei era inca invalmasit de parfumul lui, de finetea pielii lui si de tot caracterul…il iubea atat de mult incat a inceput sa il urasca…ce paradox…ura ei nu o parasise niciodata din noapte cu pricina…isi facuse mii de planuri de razbunare dar stia ca nu va avea puterea vreodata sa concretizeze planurile ei…
Inevitabilul se petrecu… Tocmai terminase de cantat la pianul din vechiul pub londonez, cand o vazuse...parul, ochii, buzele, mainile, integul corp arata ca de zeita...dar ceea ce el inca nu isi daduse seama, era ca femeia care ii facuse pielea gaina, era tocmai ceea ce a fost pentru el acum cinci ani – sensul vietii insesi... deobicei femeile se sterg, se plafoneaza dupa cativa ani, dar ea, ea parca era mai frumoasa cu cat timpul trecea peste trupul, sufletul ei dar mai ales peste temperamentul ei...
Ce nu stia el era ca Sara deja decise pentru amandoi - stia ca daca ar fi fost cu el l-ar fi distrus - cantand ultimele acorduri la pianul putin dezacordat al pub-ului se gandea la el, la viata ei, si intr-un moment de luciditate cerebrala, lasand in urma numai cenusa a ceea ce ar fi putut sa fie, in care el nu ar fi fost decat un pion pentru fericirea ei…s-a uitat in partea din dreapta unde chipul lui incetase sa mai insemne tresariri si unde acum insemna doar tradare si o dulce-amaruie amintire…

Viata e frumoasa de grea!

Si acum ca am intrat serios in painea facultatii de Limbi Straine, pot spune ca anul asta va fi tare! cel putin aici, pentru ca la Stiine Politice va fi extrem de greu...dar daca nu ar fi asa, unde ar mai fi farmecul? Chiar acum ma gandesc ca anul trecut nu stiu cum am putut face fata la atata tip liber! un chin, va zic!
Si acum vreau sa fac un feedback la ceea ce mi s-a parut a fi o facultate extrem de solicitanta - dar care facultate nu e!? - dar in acelasi timp care incearca sa formeze viitoarele elite a politicului, si nu numai, dar in orice caz, care vrea sa formeze viitoarele varfuri ale societetii din punct de vedere al comunicarii, perceptiei, etc. Profi tineri, foarte tineri maxim 45 de ani - cool nu?:)) - aaa..nu. de ce? pentru ca astia tineri sunt foarte solicitanti si vor sa dai tot din tine, astia batrani sunt atat de blazati, incat vine o vreme cand sunt plictisiti de propria lor realitate. anyway...aici voi invata comunicare, istorie, idei politice, scris academic, etc, etc, ca sa nu mai zic de faptul ca, sper eu, vom fi capabili sa ne descurcam singuri intr-o lume, tara, a birocratiei si a falsei democratii. Dar ca sa nu incep sa fac polemica pe astfel de teme, revin la ideea principala si mai zic ca Facultatea de Stiinte Politice promite, si nu numai atat, dar incearca sa si faca aceste promisiuni prin aplicatii practice.
Si ca sa nu inchei fara sa zic nimic de Limbi Straine, cred ca abia acum, ca am inceput a doua facultate, m-a facut sa imi dau seama ca adevarata mea vocatie sunt limbile straine si ca sa fiu si mai exacta, ca vreau sa fiu profesor si sa formez caractere. Dar pentru ca simtul egoismului si simtul practicului striga acum in mine, mai zic ca si Stiintele Politice imi va oferi sansa la un job bine platit si cu multe facilitati.
Mno, acu'is la inceput de drum, care deja se anunta a fi unul cu multe damburi, gropi, semne puse gresit, de, ca doar suntem in Romania, dar luminita de la capatul tunelului deja se intrevede, de ce? pentru ca indicatorul ma anunta ca mai am 4 ani la Limbi Straine si 5 ani la Stiinte Politice, deci, am pornit cu dreptul:)
Ma bazez pe prietenii mei, ma bazez pe incurajarile lor si stiu ca alaturi de cei dragi voi fi in stare sa arat ca pot si ca sunt in stare! Si cu asta am incheiat, ca ma duc sa imi transcriu cursurile de la rusa, car apropo sunt bestiale!:))

A new life, a new belief.

Septembrie...o luna in care fiecare suflet iti face o balanta...a ceea ce a fost si a ceea ce va veni. O luna in care amintirile cad de pe ramura copacului vietii si se asaza, formand un covor plin de momente placute, de momente de cumpana, veselie si angoasa. Si pentru mine luna septembrie a debutat cu o schimbare in cele mai adanci cotloane a fiintei mele. Este momentul metamorfozarii a vietii si a sufletului meu. Stiu ca de acum inainte nu voi mai privi in urma, trecutul dulce cu miros de camin nu ma mai imbie iar iubirile trecute se estompeaza si se pierd, lasand in urma lor doar niste simple dulci amarui amintiri. De acum viata imi va fi ca o troica, mereu galopand si leganandu-se usor...Ce straniu este sa privesc cu o oarecare detasare de viata mea veche, parca nu mai sunt EU! Dar cum ramane cu iubirea?! Iubirea...fleacuri...un simplu moft al sufletului de a se simti protejat...Si eu sunt protejata, da, sunt ocrotita de insasi troica vietii care de acum se indrepta spre rasarit, spre eternitate...Cui ii trebuie iubire, cand insasi compozitia ei te indeamna la autodistrugere si la degradare ca fiinta? Nu merita sa iubesti, nici macar sa incerci sa te gandesti la ea, pentru ca vei ramane cu sufletul devastat toata viata! Septembrie...o luna in care sufletul meu nu cere decat ambitie si perseverenta. De dragoste voi avea timp doar atunci cand cenusa a ceea ce ar fi putut sa fie va deveni realitate...

Cui sa ne inchinam oare?

Dupa lungi si nenumarate versiuni a urmatoarei postari, am decis, in cele din urma, sa adaug un citat din "Fratii Karamazov" de Dostoevski - in rusa "Братья Карамазовы"- care pentru mine reprezinta un fel de raspuns, sau mai bine zis, puntea catre un adevar absolut si inradacinat in constiinta colectiva a omenirii, fara ca acesta sa-si faca simtita prezenta - doar in vremuri de restriste - ca acestea in care omenirea se zbate la ora actuala - si care adevar este mai mare decat am putea noi ne inchipuim: vol.I, p.423, trad. de Elena Vizir:
"Dupa cum ne relateaza Evangheliile, despre momentul intitulat Ispitele: Daca vrei sa mergi prin lume si sa propovaduiesti libertatea cu mainile goale[...]nu vei reusi sa trezesti vreun interes in randul celor multi si nelegiuiti[...]; ei s-au nascut ca oameni simpli si notiunea de libertate nu le spune nimic, nu o pot intelege, nu o pot accepta, ba chiar ii inspaimanta de moarte. In societatea omeneasca, nimic nu este mai greu de suportat decat libertatea! Priveste pietrele acestea sterpe si tari, in pustiul gol si incins de soarele nemilos! Transforma-le in paini, si omenirea te va urma ca o turma supusa si multumita,[...]. Efortul Tau, si scopul suprem al misiunii Tale, a fost acela de a arata omului calea spre libertate."[...]p.425:"Printre altele, aceasta intrebare include si marele mister al acestei lumi. Daruind "painea", Tu ar fi trebuit sa te straduiesti si sa intelegi toata nostalgia milenara a omenirii, aceeas de a se ragasi intr-o singura fiinta si, totodata, sa raspunzi la intrebarea majora a oamenilor de pretutindeni: Pentru ca nu exista nicio alta grija mai cuprinzatoare, mai trainica si mai chinuitoare pentru om decat aceea ca, odata devenind liber, sa gaseasca, pe cat ii este posibil de repede, pe careva caruia sa i se inchine din nou."
Citem ieri aceste randuri, si mi s-au parut atat de nedrepte dar in acelasi timp atat de adevarate, incat m-a apucat plansul(la propriu). Oare lumea se va indrepta spre religie sau va continua sa-si inventeze tot felul de idoli doar pentru ca suntem cu totii rataciti in acest vartej al deznadejdii si al falsului adevar? Poate da, poate nu...in orice caz, aceste randuri mi se par atat de adevarate ca si atunci cand au fost scrise in 1880. Oamenii au intr-adevar nevoie de un Dumnezeu, dar ce fel de Dumnezeu? Cred ca pana la urma este numai decizia noastra care apartine mai mult moralului si sufletului decat rationalului, carui Dumnezeu sa ne inchinam. Trebuie sa incercam pe cat posibil sa nu ne abatem de la Adevata Cale si sa nadajduim (alt cuvant imprumutat din rusa) ca lumea va deveni mai constienta ca o Fiinta Superioara se afla deasupra noastra si ca Ea nu ne va da niciodata vreo dovada a "daruirii painii din pietre" pentru ca pana la urma trebuie sa credem si sa nu cercetam.

Sarut . Tandrete. Pasiune. Speranta.

Cu dedicatie pentru cel mai bun prieten...

Cuvinte puternice dar care totodata nu inseamna nimic…Ce este de fapt un sarut? Sa fie doar o simpla atingere de buze, sa fie doar o simpla transmitere a ceea ce tu simti, sau e ceva mai mult decat atat? Nu…e chiar incredintarea sufletului celui drag, e daruirea totala si in acelasi timp e contopirea sufletelor.

Inca din cele mai vechi timpuri oamenii si-au aratat afectiunea, dragostea, respecul, tot ceea ce inseamna mai pur in noi, in sufletele noastre, prin sarut. Un gest atat de mic, de banal, poate sa poarte in el o incarcatura emotionala mai mare si decat un simplu obiect…sarutul, prin tocmai faptul ca este efemer, el ramane totusi impregnat pe buzele noastre, in inima si in sufletul nostru totdeauna – poate tocmai ca este trecator, ii da aceasta forta incredibila de a purta in el tocmai esenta sufletului nostru.

Ce sa fie tandretea daca nu gesturile cele mai inefabile dar care au puterea de a ne transmite cele mai sigure sentimente…ce sa reprezinte acest cuvant, atat lipsit de substanta dar care in acelasi timp in mintea si in constiinta sufletului nostru, sensul lui depaseste granitele exprimarii in cuvinte…este un sentiment si totodata un gest minunat – tandretea – sa il simti dar si sa il transmiti…

Pasiunea…focul care de cele mai multe ori arde mocnit pentru ca de cele mai multe ori ne este teama sa ii dam frau liber…amalgamul de cele mai arzatoare dorinte si idei, sentimenul cel mai mistuitor…sentimenul la care tanjim si atunci cand and il avem, nu ne mai saturam…

Tocmai aceasta nesatietate ne atrage spre acest sentiment…pentru ca insusi omul este liantul dintre cele doua limite…insasi dualitatea omului ne permite sa fim capabili de acest sentiment – pasiunea – unul care ne implineste dar care ne si mistuieste si ne lasa goi…in fata cui? Tocmai in fata flacarii vietii…

Speranta…cel mai divin sentiment…primordial, dupa parerea mea…un sentiment al nostru caruia nu ii atribuim atat de multa importanta sau veneratie…Ce s-ar intampla daca nu am avea speranta, daca ne-am trezi intr-o zi cand totul in jurul nostru ar fi fara oscilatii? Am innebuni, pentru ca omul, fara speranta, nu poate visa, nu poate ajunge la perfectiunea vietii, atinsa abia in transcendent…speranta este un sentiment roditor, fara a-i putea da o definitie exacta, dar care ne ajuta sa fim atat de diferiti…

Sentimente umane, sentimente lipsite de substanta dar incarcate cu o explicatie divina, Sarutul, Tandretea, Pasiunea si poate cel mai important, Speranta, sunt bucatele din ceea ce am fost odata – un intreg.

Story

Ningea...ma uitam pe geamul camerei de zi la fulgii care cadeau necontenit si la troienele ce formau siluete ciudate in umbra noptii.

Tin minte ca auzeam tot ce se petrecea in casa...cum mama pregatea prajiturile, tata cum taia bradul din padurea din spatele casei, iar pe sora mea mai mica cum mazgalea scrisorea Mosului, incercand sa o scrie cat mai bine cu putinta; si eu, eu ma uitam pur si simplu in zare privind amurgul...

Era un sentiment atat de linistitor, incat mintea nu putea cuprinde atata calmitate...atatea culori in zare, la est de casa doamnei Cruch un albastru pal impletindu-se cu un roz iar aproape de casa noastra, un rosu stins...atatea umbre, unele de la troiene, altele de la padure...niciodata nu am putut intelege aceasta liniste dinaintea furtunii...

M-am dus in scaunul meu preferat din rachita si m-am asezat confortabil in el, invelindu-ma cu o patura groasa si cu o cana aburinda de vin fiert in mana, ma pregateam sa ma las purtata in vis gandindu-ma ca as putea sa gasesc o solutie, solutia salvatoare...

Mintea mea ratacea din prezent in viitor si de acolo in trecut...vedeam viata trecandu-mi prin fata ochilor cu o asa repeziciune incat nici nu eram in stare sa percep toate siluetele, cand, deodata, aud telefonul cum suna:

- Alo, da?

- Buna ziua, domnisoara Alecia White?

Life

I'm back! Well, not for long because I have to learn for my last exam...Sun atat de fericita pt ca mi-am demonstrat ca pot fi o invingatoare, si ca limba rusa e o limba care nu mai poate sa ma doboare cu una cu doua!

Si uite ca m-am vazut trecuta si de prima sesiune din viata mea! Dar sa nu ma entuziasmez prea tare si sa zic hop pana nu trec pragul ca mai am un ultim examen care se anunta a fi unul care it sucks!

Cred ca de acum viata mea ca si adult tanar incepe sa prinda noi forme si noi radacini. Cu toate astea, imi lipsesc foarte mult prietenii si dragostea unei persoane speciale...but, that's life, sometimes hard sometimes as sweet as a peanut butter:))

Ce pot sa zic...nu s-au intamplat prea multe in ultimul timp de cand nu am mai scris, doar ca in ultimul timp am devenit mai melancolica si mai dornica de vacanta, de distractie si de voie buna cu prietenii mei.

De curand ma tot gandesc si nu stiu ce sa fac...cred ca trebuie sa analizez foarte bine si sa ma gandesc pentru ca daca e sa iau o decizie vreau sa fie pe viata!

So, I think I have finished here! See you soon!