Un nou mod de viata.

A trecut o saptamana de cand sunt in Bucuresti...E greu, mai ales acum la inceput, sa fiu singura, departe de cei dragi mie...intr-un fel aceasta plecare prematura(anul universitar incepe pe 4 octombrie) m-a facut sa imi pun ordine in ganduri.

In aceste zile am inteles ca fara aceasta rupere, eu nu voi putea sa evoluez din punct de vedere social, chiar as putea zice si psihologic. Faptul ca sunt pusa in fata a multor suituatii noi si provocatoare imi da puterea sa merg mai departe doar pentru ca imi place sa descopar noi situatii limita.

Sentimentul acesta de libertate fara constrangeri poate fi inselator dar incerc pe cat posibil sa raman cu picioarele pe pamant si sa-mi demontrez ca sunt puternica - pentru ca am nevoie de aceasta certitudine pentru linistea mea interioara.

Cand am plecat de acasa mi-am luat ramas-bun de la toti, cu fagaduiala ca prieteniile legate se vor pastra la aceeasi intensitate...acum nu mai cred ca va fi asa - cat de cinic nu? - cred in schimb ca prieteniile se vor transforma, in cea mai mare parte, in amici, si pentru ca oricat te-ai stradui, faptul ca sunt la distanta de ei ma va indeparta intr-o oarecare masura, dar asta nu inseamna ca nu imi voi aminti de ei cu cel mai mare drag si cu cea mai mare dragoste:)

Abia astept sa vad ce urmeaza sa vina, imi astept viitorul cu capul sus si de ce nu si printul pe un cal alb stralucitor(din Rusia - cu dedicatie pentru Ionut)...oricum ar fi, sunt increzatoare!

Tata Geo:)

As vrea acum sa scriu despre un om la care tin foarte mult si care a reusit sa imi influenteze foarte mult caracterul.

Tata Geo, asa cum ii zicem noi, din punctul meu de vedere este un indrumator, si cand zic asta nu ma refer strict la ceea ce priveste teatrul, ci si la viziunea si modul de a transmite "secretele" vietii.

Tocmai tacerea cu care se inconjoara, o tacere care este in acelasi timp constructiva - pentru ca prin tacere, si nu prin vorbe, el ne provoaca sa cautam erorile si neintelegerile din fiecare si in acelasi timp sa reflectam asupra sufletului noastru-  il face sa fie un conducator spiritual.

Cand ma gandesc la tata Geo ori cand il privesc, vad in ochii lui o tacere protectoare, iar noi, copiii lui, ne aflam in aceasta "mutenie" fiind parte vie a acesteia, o tacere care, fara voia noastra, ne modeleaza si ne tempereaza, facandu-ne mai maleabili si unici cu fiecare timp petrecut alaturi de "modelatorul" nostru.

Ceea ce m-a frapat la inceput a fost faptul ca el nu ne cearta cu vorbe, ci cu zambet, rabdare si daruire iar la fiecare neintelegere si la fiesce gresala, tata Geo arunca asupra noastra un zambet si mai mare, de parca ar fi o persoana din alt timp care stie ca fiecare om trebuie invatat si corectat, dar ca aceasta indreptare trebuie, in primul rand facuta cu sufletul, pentru ca suntem fiinte pur senzoriale, iar mai apoi cu gesturi vizibile si tangibile.

Nu stiu si nu cred ca am ceva "nebun" de zis despre el, stiu doar ca eu il vad ca persoana care intr-adevar m-a facut sa privesc mai mult in mine si care ma ajuta in continuare, datorita sustinerii lui, sa ma desavarseasca ca om.

Changes...

Nu m-am tinut de cuvant si imi pare tare rau ca nu am mai ajuns sa scriu macar si cateva randuri. Sper ca de acum sa am ceva mai mult timp la dispozitie si putin mai multa tragere de inima.

Septembrie - pentru mine, toamna inseamna melancolie, inseamna inceperea unui nou capitol din viata mea si mai inseamna un lucru - asumarea deciziilor.

Faptul ca de azi inainte nu ma voi mai fi la liceu ci la facultate, ma sperie, imi da fiori reci dar in celasi timp ma face sa ma gandesc la clipele frumoase pe care le-am petrecut in liceu, alaturi de prietenii mei si ma mai face sa ma gandesc si la viata de student cu frumoasele ei neajunsuri.

De cateva zile, mai exact de pe 13 septembrie, inceputul liceului pentru multi, dar nu si pentru mine de acum inainte, ma incearca un sentiment apasator de melancolie amestecat cu regret. Simt ca lipseste ceva...imi lipsesc orele, profesorii, colegii, pauzele, galagia, siguranta si...naivitatea...Da, am zis naivitate deoarece consider ca odata ce ti-ai luat zborul spre un alt fel de a trai, iti pierzi incetul cu incetul naivitatea aceea cu care ne-am obisnuit cand eram inca niste copii. Cred ca de aceea ma doare asa tare, pentru ca din mine se desprinde ceva la care stiu ca nu voi mai putea sa ma intorc - naivitatea...

Frunzele incep sa ingalbeneasca , se usuca, cad si mor...e un ciclu indispensabil naturii fara de care noi nu am stii, inconstient, ca astfel avansam in (prin) viata. E trist, cel putin pentru mine, sa stiu ca omul e sortit tot timpul evolutiei si metamorfozarii lui pe plan psihologic.

Deciziile, un cuvant care pana acum nu mi-a fost familiar si care, fara voia mea, incepe sa isi faca loc in subconstientul meu. E parsiv, fara scrupule si un rau necesar... 


Si ca o concluzie: The beginning of the end...the start of a new chapter...by myself...all alone...with my hopes closed in a golden cage...waiting to disperse in thousands of broken pieces...