Rusa si putin din mireasma Craciunului...

Mda...oficial pot sa zic ca limba rusa m-a lasat fara vlaga de viata:)) Dupa trei luni in care am facut facut rusa, am mancat in rusa si am dormit in rusa, creierul meu nu mai poate procesa alte informatii venite din exterior care nu au legatura cu aceasta arie de interes...wtf/:) imi zic eu...declinari, conjugari, aspecte perfectuale si imprefectuale, prepozitii, cazuri, etc., etc., o iau razna! Dar de ce ma plang tocmai cand vad liminita de la capatul tunelului? in fond, a fost decizia mea proprie si personala.

Ca un paradox, mi se pare al naibii de frumoasa si de melodioasa. Cred ca numai aceia care sunt cu adevarat deschisi pot vedea frumusetea in aceasta limba dura cu consoane sueratoare:))

Din punctul meu de vedere, mi se pare o experienta inedita si care iese din tiparele obisnuite a invatarii unei limbi dintr-un motiv foarte simplu: este o limba "exotica", care nu "suna"ca limbile romanice, este o limba inchistata in traditii si putin invaluita in mister, o limba asociata cu comunismul si cu perestroika, si zic eu din pacate, pentru ca aceasta limba iti ofera intr-adevar iesirea din tipare, o limba putin invatata de "europenii vestici si vezi draga care sunt cevelezati".

Nu stiu de ce simt aceasta inversunare, dar de cand iau contact cu aceasta limba si aceasta civilizatie, ma lovesc de tot felul de obstacole: manuale putine sau deloc, dictionare prost realizate, culegerile nici nu apar in discutie, materiale interactive nema si multe altele. Pe langa acest obstacol concret simt si distantarea celor din jur atunci cand aud numele de rusa; pentru ei rusa=comunism, interdictie, viata controlata, securitate. HELOOO!!! asa putem spune si despre germana( Hitler), italiana( Mussolini), spaniola( Che Guevara) - asta ca sa redau ceea ce ne-a zis domnul Simion Iurac, profesor de structura limbii ruse, la inceputul anului universitar.

Si ca sa revin la sentimente putin mai bune si mai linistitoare, baaaaiii, vine Craciunuu'! Cred ca e cea mai frumoasa perioada din an; toti cantam colinde, in casa miroase a cozonaci si a bunatati pe care numai gospodinele iscusite le dau aroma aceea specifica de Craciun. Parca si acum cand scriu si ma gandesc la vacanta care se apropie cu pasi repezi, simt cum ma umplu de bucurie si de iubire, dar totodata si de nostalgie, stiind ca s-a mai dus un an...

Cu bune si cu rele, cu noastalgii si prietenii legate, cu regrete si cu impliniri, cu privirea atintita spre viitor asteptand cu nerabdare urmatoarea miscare pe tabla de sah al destinului, inchei aceasta postare. 

"Adevarata viata incepe si se termina cu agonia"

Stau la biroul meu si incerc sa evadez din cotidianul care ne inghite cate putin zi de zi. E dificil sa te detasezi de tot ce te inconjoara. E dureros chiar, la o analiza mai atenta, sa stii ca si altul, intr-o mai mare perspectiva, incearca acelasi lucru sa faca cu tine - sa te detaseze, sa te indeprteze doar pentru simplul fapt ca viata ta contine alte actiuni ravasitoare pentru el...

E frig…ploaia bate in geam cu un ritm enervant de perfect si sacadat, iar fiecare picatura cazuta se uneste cu o alta pana ce devin un suvoi de apa…

E ciudat cum viata omului si tot ce inglobam noi ca fiinite se aseamana cu aceste picaturi de ploaie. Ca si ploaia, viata omului este un sir de picaturi care se unesc si se despart atunci cand destinele nu mai coincid sau cand soarta decide ca e mai bine fara o persoana…

Ca si ploaia, omul este un microcosmos in care sentimentele se ciocnesc si danseaza intr-un ritm frenetic pana ce aceste mari, explosive, coplesitoare emotii ajung sa nu fie decat simple dulci-amarui amintiri.

De curand intalnesc un zid, un zid al gandurilor mele…parca ele singure, autonome, se inchid in propria-mi minte si raman blocate acolo. Nu stiu daca aceasta se datoreaza ultimelor evenimente petrecute in viata mea, dar tind sa cred ca intr-o oarecare masura aceste evenimente au avut si au un efect de instrainare a gandurilor mele fata de mine.

Mereu m-am intrebat daca am iubit cu adevarat sau daca acea “mare dragoste” va veni si la mine. Ce este dragostea daca nu un sentiment de obisnuinta amestecat cu dorinta de abandonare a propriei vieti in mainile altcuiva? Da, sunt din ce in ce mai convinsa ca “marea dragoste” este alimentata doar de cat de puternice sunt sentimentele noastra in ceea ce priveste dorinta noastra de abandonare a sinelui in mainile altei persoane, persoana pe care noi tindem sa o vedem mai puternica si mai bine ancorata in cotidian, in profan.

Uneori nici eu nu mai stiu cine sunt, ce vreau si unde doresc sa ajung. Vine un moment in viata cand toti simtim ca suntem luati pe sus de o tornada; fara sa stim unde ne va duce sau daca vom mai scapa, ne pierdem usor-usor in vartejul desertaciunilor si uitam de unde am plecat.

Cred ca afirmatia "Adevarata viata incepe si se termina cu agonia" al lui Emil Cioran in "Cadere in timp"este perfecta din acest punct de vedere, pentru ca insumeaza tot ceea ce eu acum cred ca este viata adevarata - suferinta si abandonarea sinelui.

...si atunci l-am vazut; era cea mai minunata fiinta de pe pamant! In sfarsit mi se ridicase valul de pe ochi si am putut sa vad adevarata lui frumusete si minunatul lui fel de a fi.

Ti se schimba perspectiva in timp, realizezi ca lucrurile importante nu sunt cele care te satisfac pe moment, ci acelea care te chinuie si te provoaca sa mergi inainte nestiind in subconstientul tau ca lumina de la capatul tunelului e chiar in fata ta. Asa era el, in acelasi timp un gand si un sentiment chinuitor dar si lumina de la capatul tunelului; cel putin asa il percepeam eu. 

Nici acum nu stiu ce a fost in mintea lui in tot acest timp; stiu doar ca imi doream sa ma priveasca cu tot atata dragoste cu cat il priveam eu, sa ma imbratiseze cu tot atata forta cu cat o faceam eu...dar nu, pentru el nu existau toate astea - pentru el dragostea era relativa, fara consistenta si forma. Pentru mine, simpla lui prezenta imi dadea dureri in tot corpul, simplul fapt ca eu constientizam cat de straina ii sunt, ma facea sa urlu...si urlam atat de tare in mine inat ma si miram cateodata cum de nimeni nu ma auzea...

 

Un nou mod de viata.

A trecut o saptamana de cand sunt in Bucuresti...E greu, mai ales acum la inceput, sa fiu singura, departe de cei dragi mie...intr-un fel aceasta plecare prematura(anul universitar incepe pe 4 octombrie) m-a facut sa imi pun ordine in ganduri.

In aceste zile am inteles ca fara aceasta rupere, eu nu voi putea sa evoluez din punct de vedere social, chiar as putea zice si psihologic. Faptul ca sunt pusa in fata a multor suituatii noi si provocatoare imi da puterea sa merg mai departe doar pentru ca imi place sa descopar noi situatii limita.

Sentimentul acesta de libertate fara constrangeri poate fi inselator dar incerc pe cat posibil sa raman cu picioarele pe pamant si sa-mi demontrez ca sunt puternica - pentru ca am nevoie de aceasta certitudine pentru linistea mea interioara.

Cand am plecat de acasa mi-am luat ramas-bun de la toti, cu fagaduiala ca prieteniile legate se vor pastra la aceeasi intensitate...acum nu mai cred ca va fi asa - cat de cinic nu? - cred in schimb ca prieteniile se vor transforma, in cea mai mare parte, in amici, si pentru ca oricat te-ai stradui, faptul ca sunt la distanta de ei ma va indeparta intr-o oarecare masura, dar asta nu inseamna ca nu imi voi aminti de ei cu cel mai mare drag si cu cea mai mare dragoste:)

Abia astept sa vad ce urmeaza sa vina, imi astept viitorul cu capul sus si de ce nu si printul pe un cal alb stralucitor(din Rusia - cu dedicatie pentru Ionut)...oricum ar fi, sunt increzatoare!

Tata Geo:)

As vrea acum sa scriu despre un om la care tin foarte mult si care a reusit sa imi influenteze foarte mult caracterul.

Tata Geo, asa cum ii zicem noi, din punctul meu de vedere este un indrumator, si cand zic asta nu ma refer strict la ceea ce priveste teatrul, ci si la viziunea si modul de a transmite "secretele" vietii.

Tocmai tacerea cu care se inconjoara, o tacere care este in acelasi timp constructiva - pentru ca prin tacere, si nu prin vorbe, el ne provoaca sa cautam erorile si neintelegerile din fiecare si in acelasi timp sa reflectam asupra sufletului noastru-  il face sa fie un conducator spiritual.

Cand ma gandesc la tata Geo ori cand il privesc, vad in ochii lui o tacere protectoare, iar noi, copiii lui, ne aflam in aceasta "mutenie" fiind parte vie a acesteia, o tacere care, fara voia noastra, ne modeleaza si ne tempereaza, facandu-ne mai maleabili si unici cu fiecare timp petrecut alaturi de "modelatorul" nostru.

Ceea ce m-a frapat la inceput a fost faptul ca el nu ne cearta cu vorbe, ci cu zambet, rabdare si daruire iar la fiecare neintelegere si la fiesce gresala, tata Geo arunca asupra noastra un zambet si mai mare, de parca ar fi o persoana din alt timp care stie ca fiecare om trebuie invatat si corectat, dar ca aceasta indreptare trebuie, in primul rand facuta cu sufletul, pentru ca suntem fiinte pur senzoriale, iar mai apoi cu gesturi vizibile si tangibile.

Nu stiu si nu cred ca am ceva "nebun" de zis despre el, stiu doar ca eu il vad ca persoana care intr-adevar m-a facut sa privesc mai mult in mine si care ma ajuta in continuare, datorita sustinerii lui, sa ma desavarseasca ca om.

Changes...

Nu m-am tinut de cuvant si imi pare tare rau ca nu am mai ajuns sa scriu macar si cateva randuri. Sper ca de acum sa am ceva mai mult timp la dispozitie si putin mai multa tragere de inima.

Septembrie - pentru mine, toamna inseamna melancolie, inseamna inceperea unui nou capitol din viata mea si mai inseamna un lucru - asumarea deciziilor.

Faptul ca de azi inainte nu ma voi mai fi la liceu ci la facultate, ma sperie, imi da fiori reci dar in celasi timp ma face sa ma gandesc la clipele frumoase pe care le-am petrecut in liceu, alaturi de prietenii mei si ma mai face sa ma gandesc si la viata de student cu frumoasele ei neajunsuri.

De cateva zile, mai exact de pe 13 septembrie, inceputul liceului pentru multi, dar nu si pentru mine de acum inainte, ma incearca un sentiment apasator de melancolie amestecat cu regret. Simt ca lipseste ceva...imi lipsesc orele, profesorii, colegii, pauzele, galagia, siguranta si...naivitatea...Da, am zis naivitate deoarece consider ca odata ce ti-ai luat zborul spre un alt fel de a trai, iti pierzi incetul cu incetul naivitatea aceea cu care ne-am obisnuit cand eram inca niste copii. Cred ca de aceea ma doare asa tare, pentru ca din mine se desprinde ceva la care stiu ca nu voi mai putea sa ma intorc - naivitatea...

Frunzele incep sa ingalbeneasca , se usuca, cad si mor...e un ciclu indispensabil naturii fara de care noi nu am stii, inconstient, ca astfel avansam in (prin) viata. E trist, cel putin pentru mine, sa stiu ca omul e sortit tot timpul evolutiei si metamorfozarii lui pe plan psihologic.

Deciziile, un cuvant care pana acum nu mi-a fost familiar si care, fara voia mea, incepe sa isi faca loc in subconstientul meu. E parsiv, fara scrupule si un rau necesar... 


Si ca o concluzie: The beginning of the end...the start of a new chapter...by myself...all alone...with my hopes closed in a golden cage...waiting to disperse in thousands of broken pieces...

Hristos a inviat!

Hristos a inviat!...In sfarsit a venit si Pastele!...Cred ca Pastele este o sarbatoare cu adevarat unica pentru crestini, o sarbatoate trista dar in acelasi timp si incarcata de bucurii. Asa cum si femeia simte ca e pe cale sa aduca pe lumea pruncul, si Iisus Hristos si noi ne simtim tristi si speriati, dar imediat ce pruncul i s-a nascut, femeia devine bucuroasa ca a nascut inca un urmas al omenirii - asa cum si oamenii devin in noaptea invierii.
Stateam si ascultam parca hipnotizata cuvintele parintelui Plescau, si parca imi simteam trupul inundat de o lumina calda si blanda. Atat de linistita m-am simtit in noaptea invierii incat aproape imi venea sa plang.
Dupa atatea luni de framantari si ganduri, ba la bac., ba la problemele de zi cu zi, in acea noapte mi s-a luat de pe inima toata negura.
  Cand ma gandesc la cat a patimit Iisus Hristos pe cruce, toate problemele si tot ce induram noi pe Pamant paleste in comparatie ce a luat Iisus pe umerii Lui intru izbavirea noastra.
Spre deosebire de ultimii ani, Pastele ortodocsilor a cazut in aceeasi data cu Pastele catolic. Cred ca s-a nimerit cum nu se putea mai bine pentru ca oamenii simt ca, in aceste momente de restriste pentru intreaga populatie, au nevoie de unitate si rugaciune.

Mahalaua

Orasul mahalalei,

Copac al lucii mizerii,

Din iluzii te hranesti

pe tine si pe noi - iluzionistii.

Din visul caminului

nu a mai ramas decat...cenusa...

Amara e viata fetei adusa de spate,

din care nu a mai ramas decat...uitare...

Viata e ca un tramvai,

Dedoskaden e sunetul acesteia,

Condusa de baiatul prin care,

prin inocenta lui, am vazut viata!

Confesiune...

E greu sa vezi in viitor mai mult de o zi. Gandul se opreste si parca o bariera sta intre mine si destin...era asa de bine langa el...asa de fericita...apoi...gol...am ramas pierduta in vid, fara protectia lui copilaroasa si fara certurile lui mature; parca nu mai puteam respira...aveam nevoie de el...
Ceea ce era mai ciudat si mai lipsit de sens era ca eu, cea care se presupunea a fi mai matura si mai lipsita de sentimente, tocmai eu ma indragostisem iremediabil de el...privirea lui...inocenta privirii sale in acelasi timp patrunzatoare, de culoare chihlimbarului, ma urmareste si acum...cand se uita la mine ma simteam dezbracata, nu fizic, ci sufleteste...ma simteam fara secrete, simteam ca pot face orice si simteam ca pot reusi in tot ceea ce as face.
Cu el am vazut ca se poate iubi fara a astepta ceva inschimb tocmai pentru ca primeam inapoi iubire fara sa se simta obligat sau constrans de ceva.
Asa de scurta e flacara pasiunii...la inceput te imbeti din ea...gusti si simti fiecare picatura si apoi... apoi te obisnuiesti si nu mai simti la aceeasi intensitate...vrei mai mult, si mai mult pana ce iubirea incepe sa ti se para banala, dureros de banala chiar...si atunci traiesti din amintiri pentru a-ti hrani dorinta si nevoia de iubire...
Inca nu am puterea sa ii dau drumul, sa il uit...face parte din mine si asa va ramane mereu...cu el am cunoscut cea mai pura dragoste chiar daca eu ma gandeam la mai mult.
Am vazut ceva in el ce m-a fascinat; m-a facut sa ma intreb ce este cu el, de ce ma studia asa...daca dragostea ar tine cont de varsta, de destin...dar tine, si cat mai tine inca! Te doare sa afli ca viata nu e asa de nepasatoare precum credem...
Inotam tot timpul impotriva curentului si mai devreme sau mai tarziu renuntam sau cadem in uitare, si atunci dragostea se disipeaza ca nisipul in vant...raman numai particule infime care te obliga sa iti amintesti...amintirile sunt dureros de dulci...sunt ca un drog...
Peste ani, poate, daca ne vom mai intalni, o sa ne aducem aminte ce am trait; si abia atunci ne vom da seama ce a fost bine sau ce a fost rau in deciziile noastre. In adancul sufletului am speranta ca drumurile noastre se vor intersecta din nou, la batranete, cand fiecare va avea casa lui, va avea copii si nepoti. Atunci as vrea sa povestim, sa imi readuc aminte ceea ce imi zicea; fleacuri, lucruri fara importanta dar care capata greutate in timp...cand esti tanar nu dai importanta acestor discutii, uneori ti se par inutile, dar cu timpul descoperi ca tocmai aceste discutii ii poarta amintirea vie si incet incet capata valoare spirituala si sufleteasca.

Despre mine...

Nu ma consider o persoana speciala, dar cred ca in fiecare persoana sta un diamant care asteapta sa fie slefuit si sa arate intregii lumi perfectiunea si stralucirea lui.
Daca stau sa ma gandesc mai bine, ma simt ca alte mii de persoane din intreaga lume care au cam aceleasi griji si mai mult de jumatate cred ca au aceleasi vise...si totusi, de ce ma simt atat de speciala? Poate faptul ca m-am nascut intr-o zi sfanta, sau pentru ca pur si simplu asa sunt eu? Intotdeauna am simtit ca pot fi mai mult decat o persoana mediocra.
Chiar daca la inceput am zis sa nu sunt o persoana cu calitati iesite din comun, unele evenimente pe care le-am trait m-au facut sa inteleg ca nicio pesoana nu este una comuna, obisnuita...toti ne-am nascut pentru a duce la indeplinire o misiune si multi dintre noi nu ne dam seama de ea decat in fata inevitabilei morti sau ne dam seama atunci cand lucrurile nu se mai pot schimba...
De mica pot spune ca mi-au placut lucrurile misterioase, pe care incercam cu mintea mea, cea neantrenata, sa le dau de capat...si acum, in prezent pot spune ca tot ce are un subtrat supranatural ma fascineaza si ma atrage ca un magnet. Poate ca si aceste lucruri ma fac speciala...
Sunt o fire cu doua fete, sau cu mai multe:)):-", depinde de imprejurari. Nici eu nu ma cunosc indeajuns de bine pentru a ma autocaracteriza in cele mau mici detalii, s totusi...sunt o fire a contrastelor: imi place la fel de mult marea pe cat ador muntele, imi place sa fiu razbunatoare pe cat imi dau silinta sa fiu cea mai buna persoana pentru cunostintele si prietenii mei.
Dar cu toate astea, ma intreb de ce nu am puterea sa aleg o cale de mijloc, un compromis asa cum fac toti oamenii? Pur si simplu pentru ca nu asa am fost creata, pentru ca imi place sa descopar si partea mai putin vizibila a oamenilor, cea care ne confirma din cand in cand tuturor, ca omul este si el un animal, dar unul cu ceva mai multa constiinta decat o maimuta.
Sunt roscata cu tente de blonda:)) si cu ochii verzi. Cred ca nu e o coincidenta faptul ca am aceasta culoare a ochilor si o fire contrastanta...in fond, se zice ca cei care au ochii verzi nu trebuie crezuti. Poate aceasta vorba are un gram de adevar si asta cu siguranta ma face speciala...intr-un mod mai bizar:).